Străveche  aşezare de vieţuire românească şi ortodoxă, comuna Dumbrăviţa
este atestată documentar încă din sec.XII când o încercare de monografie a Satelor româneşti existente înainte de colonizarea saşilor ( 1211) –Die Dorfer Des Burzenlandes – menţionează şi satul Ţânţari, vechea denumire a comunei , în transcrierea sa germană Schnakendorf.
Sat de ţărani liberi, bucurându-se de un număr de libertaţi  ce i-au permis să-şi păstreze neştirbită identitatea etnică şi credinţa, Ţânţar-ul a rezistat tuturor încercărilor de deznaţionalizare şi prozelitism  ce s-au abătut asupra sa. Docu-mentar sunt menţionaţi locuitori ai satului care s-au alăturat oştii lui Mihai Viteazul în drum spre Sibiu. Înfiinţarea regimentelor grănicereşti în 1765 şi încor-porarea satului într-o companie a regimentului I, n-a însemnat renunţarea la ortodoxie; un ascuţit conflict opunând în 1775 pe ţânţăreni generalului Sene-covicz aflat într-o încercare de trecere la uniaţie a românilor din Ţara Bârsei.

Cerbicia celor ce-şi apărau credinţa şi – potrivit unei vechi tradiţii orale – o întâmplare minunată l-au determinat pe general să renunţe. Desfiinţarea regimentelor grănicereşti la 1851 n-a împietat cu nimic situaţia ţânţărenilor – aceştia păstrându-şi neştirbite toate drepturile.
Într-o astfel de veche vatră ortodoxă trebuie să fi existat şi un lăcaş de cult care să împlinească nevoile spirituale ale credincioşilor dar, din nefericire nu există nici o menţiune  documentară, care să ateste existenţa unei biserici până la mijlocul secolului trecut. Dacă nu se menţionează existenţa locaşului bisericesc, se semnalează prezenţa unor preoţi încă din secolul XVI. La 1537 este pomenit preotul Grama din Ţânţari în demersul său alături de alţi preoţi din Ardeal, pe lângă domnitorul Ţării Româneşti, pentru apărarea drepturilor familiei Mailat – ţânţărean la origine -, aflat într-o vreme foarte aproape de scunul voievodului transilvănean. În 1709 este pomenit “ Popa Stoica din Ţânţari " care depune o cauţiune la Braşov pentru eliberarea unui consătean. Prezenţa a doi preoţi la un astfel de interval de timp se poate constitui în dovada existenţei unui lăcaş bisericesc deservit din vechime de un continuu şir de preoţi.

Actualul lăcaş bisericesc este urmaşul unei vechi bisericuţe de lemn care potrivit tradiţiei, se afla în incinta cimitirului “ Central “ situat în partea estică a bisericii de azi. Era din bârne, netencuită şi acoperită cu paie. Locul unde era situată nu se cunoaşte cu exactitate.
Actuala biserică a fost construită între anii 1864-1868 pe vremea preotu-lui de pioasă amintire Ioan Eftimie Popovici. Fondurile s-au constituit din con-tribuţia credincioşilor şi proprietăţile bisericeşti. Toate familiile au fost împăr-ţite în trei clase de contribuabili, în funcţie de starea materială. În afara contri-buţiei băneşti s-au prestat zile de muncă până la sfârşitul lucrării. În 1868 bise-rica a fost sfinţită de către vrednicul de pomenire Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului.
În arhivă nu se află nici un document care să menţioneze numele arhitec-tului şi a meseriaşilor care au ridicat biserica.
Lăcaşul bisericesc prezintă două caracteristici arhitecturale: corpul propriu-zis păstrează structura tradiţională a navelor bisericeşti de tip ortodox, cu dispunerea trilobată a absidelor care cuprind altarul şi cele două hore laterale.
Pronaosul, turnul şi faţada – adăugate ulterior – sunt în stil brâncovenesc.
Fundamentul este din piatră, zidurile din cărămidă, acoperişul din tablă . Putem menţiona că din 1959 când în parohie a fost instalat preotul Ioanid
Merişescu biserica s-a îmbogăţit cu un cor pe 4 voci care funcţionează şi azi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu jertfa credincioşilor şi strădania preotului Cioacă Ioan, biserica a fost pictată între  anii 1984-1986 de către pictorul Goagea Marin, ajutat de colaboratorii: Tudor Torje şi Marian Pietriş. La data de 26 decembrie 1998 biserica a fost resfinţită de către vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. Reparaţii, îmbunatăţiri şi noi dotări s-au adus în anii care au urmat.

În cei 143 de ani de existenţă biserica a suferit o serie de stricăciuni, în special după cutremurele  din 1916 şi  1977. Astfel în 1916 turnul s-a crăpat în mai multe locuri ameninţând cu prăbuşirea. A fost demolat şi reconstruit în forma actuală. Cu această ocazie  s-a adăugat navei pronaosul şi faţada. Cutre-murul din 1977 a afectat turnul, acoperişul şi bolta. În urma reparaţiilor ce s-au efectuat biserica a căpătat prezentul aspect.
Biserica nu a fost declarată monument istoric, însă dintre obiectele de va-loare istorică şi artistică din dotare se remarcă în principal iconostasul pictat de pictorul Mişu Pop la 1868 , ceasul din turn datat la 1875 , un număr de icoane pictate pe sticlă şi lemn datând din secolele XVIII şi XIX , precum şi o serie de cărţi de cult tipărite începând cu anul 1742. Toate acestea se păstrează într-un muzeu amenajat în interiorul bisericii.

Referitor la preoţii parohi, informaţii mai bogate ne oferă numai ultimii o  sută, o sută optzeci de ani. Se poate arăta aici, făra a aduce laude deosebite cuiva anume şirul vrednicilor preoţi care au păstorit de-a lungul anilor Biserica Ortodoxă Română Dumbrăviţa:

1. Preotul GRAMA amintit la 1537
2. Preotul STOICA amintit la 1709
3. Preotul SOFRONIE POPOVICI 1823 - 1832
4. Preotul NICOLAE POPOVICI 1832 – 1847
5. Preotul TEODOR 1848 – 1850
6. Preotul NICOLAE ŞCHIOPU 1850 – 1859
7. Preotul IOAN EFTIMIE POPOVICI 1859 – 1874
8. Preotul IOAN POPESCU 1874 – 1892
9. Preotul IOAN GAVRILESCU 1892 – 1918
10. Preotul ILARIE GONŢEA 1902 – 1941
11. Preotul IOAN TURCU 1932 – 1959
12. Preotul IOANID MERIŞESCU 1959 – 1974
13. Preotul TRAIAN RUS 1974 – 1980  ( toţi 13 au  răposat )
14. Preotul IOAN CIOACĂ 1981 – 1994
15. Preotul ION CÎMPEANU 1994 – până astăzi.

Străveche aşezare de vieţuire românească şi ortodoxă, comuna Dumbrăviţa este atestată documentar încă din sec.XII când o încercare de monografie a Satelor româneşti existente înainte de colonizarea saşilor ( 1211) - Die Dorfer Des Burzenlandes - menţionează şi satul Ţânţari, vechea denumire a comunei , în transcrierea sa germană Schnakendorf.