Mult frământate au fost aşezările în care au locuit şi locuiesc azi românii şi strămoşii noştri, iar glia acestor pământuri este îngrăşată de sângele şi oasele celor care au trăit, au muncit şi au luptat pentru apărarea lui.
La fiecare pas se găsesc urme, în fiecare povestire sau legendă, cântec, proverb ori ghicitoare apare prezenţa lui. Limba, obiceiurile şi portul ne dezvăluie din plin trecutul, izvorul vieţii lor, uneori liniştită, alteori tulbure, după vremi şi împrejurări, căci : “Nu vremile sunt sub om, ci bietul om sub vremi”. “Strămoşii noştri sunt traco-daci, daco-romani, ori valahi, însă dintre aceştia, singurii păstrători de moşie au fost traco-dacii, care ne-au lăsat nouă dârzenia de apăsare a pământului”.
“Românii le ziceau la tracii din nordul Dunării daci, iar grecii îi numeau geţi. Acest neam statornic de agricultori şi păstori, aşezat în câmpii, pe dealuri şi poienile munţilor, erau înrudiţi cu tracii din sudul Dunării. Ei de multe ori se întâlneau fie din cauza schimburilor de produse, fie din cauza unor lupte ce le duceau împreună contra unor duşmani ce le cotropeau pământurile, împrumutând unii de la alţii: limba, credinţa, portul şi obiceiurile, ajungând astfel să se unească sub o singură ţară sub sceptrul lui Burebista. Limba lor conţinea multe cuvinte din latina veche, vulgară, chiar înainte de lărgirea Imperiului Roman; astfel se explică însuşirea şi formarea limbei române după cucerirea Daciei de către Traian”.În ţara Bârsei, ca peste tot de altfel pe pământul fostului teritoriu al lui Burebista se găsesc urme străvechi, care atestă aşezarea vechilor traci pe aceste meleaguri, cu mii de ani în urmă, păstrând limba, portul şi multe obiceiuri, cu toate că nu făcuseră parte din Imperiul Roman, dar aveau afinităţi comune cu cei din nordul Dunării, care se romanizaseră, sub ocupaţia imperiului.
Vremurile le-au schimbat numele, le-au îmbogăţit uneltele, le-au îndulcit sau înrăit viaţa, după împrejurări, însă neamul acesta mai tare decât granitul, fie că s-a numit traci, daci, geţi, daco-romani, valahi, rumâni, ori altfel, s-a ţinut dârz, înfruntând urgiile ce nu rareori s-au abătut asupra lui, iar nucleul acestui mare neam a rămas neclintit doar în nordul Dunării radiind din unele tradiţii vechi şi ale altor locuitori ce nu-şi mai zic nici traci, nici romani.[continuare...]

ANUNT PUBLIC
2 noiembrie 2010 Anunt public privind decizia etapei de incadrare a Comunei Dumbravita

Străveche aşezare de vieţuire românească şi ortodoxă, comuna Dumbrăviţa este atestată documentar încă din sec.XII când o încercare de monografie a Satelor româneşti existente înainte de colonizarea saşilor ( 1211) - Die Dorfer Des Burzenlandes - menţionează şi satul Ţânţari, vechea denumire a comunei , în transcrierea sa germană Schnakendorf.