Mult frământate au fost aşezările în care au locuit şi locuiesc azi românii şi strămoşii noştri, iar glia acestor pământuri este îngrăşată de sângele şi oasele celor care au trăit, au muncit şi au luptat pentru apărarea lui.

La fiecare pas se găsesc urme, în fiecare povestire sau legendă, cântec, proverb ori ghicitoare apare prezenţa lui.
Limba, obiceiurile şi portul ne dezvăluie din plin trecutul, izvorul vieţii lor, uneori liniştită, alteori tulbure, după vremi şi împrejurări, căci : “Nu vremile sunt sub om, ci bietul om sub vremi”. “Strămoşii noştri sunt traco-daci, daco-romani, ori valahi, însă dintre aceştia, singurii păstrători de moşie au fost traco-dacii, care ne-au lăsat nouă dârzenia de apăsare a pământului”.
“Românii le ziceau la tracii din nordul Dunării daci, iar grecii îi numeau geţi. Acest neam statornic de agricultori şi păstori, aşezat în câmpii, pe dealuri şi poienile munţilor, erau înrudiţi cu tracii din sudul Dunării. Ei de multe ori se întâlneau fie din cauza schimburilor de produse, fie din cauza unor lupte ce le duceau împreună contra unor duşmani ce le cotropeau pământurile, împrumutând unii de la alţii: limba, credinţa, portul şi obiceiurile, ajungând astfel să se unească sub o singură ţară sub sceptrul lui Burebista. Limba lor conţinea multe cuvinte din latina veche, vulgară, chiar înainte de lărgirea Imperiului Roman; astfel se explică însuşirea şi formarea limbei române după cucerirea Daciei de către Traian”.

În ţara Bârsei, ca peste tot de altfel pe pământul  fostului teritoriu al lui Burebista se găsesc urme străvechi, care atestă aşezarea vechilor traci pe aceste meleaguri, cu mii de ani în urmă, păstrând limba, portul şi multe obiceiuri, cu toate că nu făcuseră parte din Imperiul Roman, dar aveau afinităţi comune cu cei din nordul Dunării, care se romanizaseră, sub ocupaţia imperiului.
Vremurile le-au schimbat numele, le-au îmbogăţit uneltele, le-au îndulcit sau înrăit viaţa, după împrejurări, însă neamul acesta mai tare decât granitul, fie că s-a numit traci, daci, geţi, daco-romani, valahi, rumâni, ori altfel, s-a ţinut dârz, înfruntând urgiile ce nu rareori s-au abătut asupra lui, iar nucleul acestui mare neam a rămas neclintit doar în nordul Dunării radiind din unele tradiţii vechi şi ale altor locuitori ce nu-şi mai zic nici traci, nici romani.
Bătrânii noştri au o vorbă înţeleaptă: “Apa trece, iar pietrele rămân” greutăţile şi asupririle s-au pierdut în negura timpului, iar oamenii zilelor noastre se mândresc cu acel trecut plin de lupte, bucurându-se că n-au fost înnecaţi în puhoiul furtunilor, ca alţii din neamul lor ce n-au putut rezista .
Şi pe trupul neamului nostru au rămas unele urme, fără însă a schimba în esenţă: pământul, omul, limba, portul şi credinţa .

Ceramica găsită la: Fântâniţa Manului şi-n alte locuri de pe teritoriul comunei, veche din epoca bronzului/3500 ani/ precum şi ceramica mai nouă, românească din sec.XII, în Silişte, ca şi ceramica feudală 1500 din Grădina Căpitanului: sunt dovezi de necontestat ale locuirii acestor pământuri din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, fără nici o întrerupere.
Date certe despre trecutul îndepărtat sunt puţine, iar cele legate de poporul de rând lipsesc cu desăvârşire.
De multe ori oamenii ce-şi duceau traiul pe aceste meleaguri au fost obligaţi să trăiască sub o formă patriarhală, neavând posibilităţi materiale pentru a lăsa documente scrise. Dintre cei care au lăsat astfel de materiale, nu toţi au fost sinceri în relatările lor, cei mai mulţi din ei slujbaşi în solda stăpânirilor vremelnice erau potrivnici maselor de rând, mistificând realităţile.

Azi noi suntem obligaţi a citi şi printre rânduri, spre a putea descoperi adevărul, adevăr ce iese la iveală, ca undelemnul amestecat într-un vas cu apă şi din aceste picături noi putem trage concluzii valoroase, legate de descoperirile arheologice şi studiul limbii, căci pământul şi limba, în ultimă instanţă păstrează cu fidelitate  adevărurile nealterate ale trecutului naţiunii noastre.
Eu am căutat aceste adevăruri într-o sferă restrânsă, legată de un singur sat: Tânţari-Dumbrăviţa, aşezare în colţul nord-vestic al Ţării Bârsei din Transilvania, despre care mi-am luat îngăduinţa să scriu această scurtă monografie, bazat pe lângă documentele scrise şi pe anumite săpături arheologice, analize ale limbii, povestiri şi legende culese în special de la cei mai bătrâni, dorind a trage unele concluzii, adăugându-le stăruinţele altora, ce se ocupă de trecutul şi prezentul nostru de pe întreg teritoriul României.
De multe ori necunoscându-se suficient amănuntele anumitor cauze şi efectele lor se trag concluzii false, ca cele legate de anumiţi istorici în legătură cu afirmaţia “Pământurilor pustii la venirea ungurilor şi saşilor în Transilvania”.

Aspecte geografice

Satul Ţânţari – Dumbrăviţa este o aşezare în partea de vest a Ţării Bârsei, ocupând un colţ al acestei câmpii, făcând legătură cu Ţara Oltului, prin defileul Perşanilor. Spre sud se înalţă Măgura Codlei, 1292 m, iar spre vest culmile Perşanilor cu înălţimile: Plăieţul, Curtul Mare, Curtul Mic, Pleşiţa şi Piscul la trei Hotare, cu înălţimi între 764-1013 m şi multe culmi ce coboară în depresiunea Bârsei, care se închide aici la punctul numit Poarta Ţăranilor.
Această luncă  întinsă este udată de pârâul Hămăradea, care izvorăşte de la cota 1013 m, loc numit “La trei izvoare” de unde pornesc pâraiele: Comăna, Bogota şi Hămăradea; unul spre vest, altul spre nord şi ultimul spre sud, locul se mai numeşte şi “La Cheie”.
De comuna Ţânţari depindeau în trecut toate satele din dreapta şi stânga Hămărăzii, care se varsă în Olt, precum şi satele din văile celorlalte pâraie, care de asemeni se varsă în Olt; acest râu făcând aici un cot: sud-nord,  vest-sud,  străbătând culmea Perşanilor pe la Racoş, culme ce constituia coloana vertebrală a unui Cnezat cu reşedinţa la Ţânţari, Cnezat amintit şi pe la 1515 sub denumirea de Cnezatul lui Radu. Mai târziu aceste pământuri intră sub administraţia lui Ştefan Mailat, născut la Ţânţari, jude al Făgăraşului şi principe al Transilvaniei. Timp de mai multe secole, această aşezare a suferit schimbări multe, prin apariţia coloniştilor saşi, unguri şi mulţi moşieri, băştinaşii devenind iobagi-colibaşi.

Cu ocazia înfiinţării aici la 1765 a unei companii grănicereşti satul a rămas cu un teren restrâns pe care-l are şi azi.
Teritoriul său este de: 11576,40 ha, delimitat pe culmea Perşanilor de la cota 1013 – Plăieţul 844, spre cota 764 Poarta Ţânţarilor, urmând culmile: Piscul Prunilor, dealul Taropii, Piscul Strâmt, Piscul lui Dragoş, Piscul lui Roman, Piscul Popii cu înălţimi între 767-764; culmi ce fac hotar între Ţînţari şi satele Perşani, Grid, Veneţia, Comăna şi Bogota cu alte sate ca: Părău, Fântâna, Cuciulata, Crihalma, etc. Toate acestea depinzând de acel Cnezat amintit mai sus.

Pârâul Hămăradea adună toate apele ce coboară din culmile Persanilor pe versantul estic ducându-le în Olt, iar celelalte două pâraie adună apele de pe versantul vestic ale munţilor Perşani, ducându-le tot în Olt, după trecerea acestui râu prin Racoş.
Din Braşov spre Făgăraş trece o şosea naţională asfaltată şi calea ferată: Codlea-Ţînţari-Vlădeni-Perşani;  ele urcând şi coborând culmea Perşanilor nu prea înaltă, spre Ţara Oltului.
La sud comuna are vecin teritoriul Codlei, la est Hălchiul şi la nord Crizbavul şi Satul nou; aşezări care deasemeni aparţineau în trecut de acel Cnezat amintit mai sus ca şi alte sate: Rodbav, Măieruş, Apaţa, Feldioara, etc. Azi de comuna Ţînţari – Dumbraviţa aparţine doar satul Vlădeni, la 5 km, cu un teren de 2643,50 ha.
Terenul cel mai mare al comunei este ocupat de păduri de fag, stejar, carpen, plop şi în mică măsură brad şi mesteacăn; ocupând toate culmile ce coboară în lunca Hămărăzii cu văile: Popilnica, Homorâci, Băiaş, Valea Caselor, Valea Cărbunii, Geamăna şi Holbăşel. Între văi şi pe coaste se întind păşuni şi fâneţe, ca şi terenuri arabile, argilo-calcaroase ca: Piscul Manului, Piscul lui Vlad, Piscul lui Dan, Piscul Runcului, Feţele, Faţa Rudi, Faţa Puşcaşului, Piscul lui Cocian, Găvanele, Valea Prunilor, Dealul Frumos, Piscul Mestecănişul, Poiana Mătăsii, Grâul Popii, Câmpul Vechi .

Pădurea ocupă un teren de 5555 ha, din care 885 ha aparţineau de Vlădeni; păşunea se întinde pe o suprafaţă de 2067 ha, 338 revenind satului Vlădeni; fîneţurile cuprind 1900 ha, 349 ha revenind vlădarenilor, pământul arabil are o suprafaţă de 1614 ha, dintre care 467 revin satului Vlădeni. Vatra comunei aşezată între patru văi are o suprafaţă  de 157,9 ha, iar satul Vlădeni aşezat şi el la confluenţa a două văi, ocupă o suprafaţă de 86,5 ha. Comuna are 7 străzi mai mari şi câteva uliţe, iar satul Vlădeni are 2 uliţe paralele şi alte două mai mici, pe una din ele trece şoseaua naţională Braşov – Făgăraş.
În comună funcţionează o şcoală generală, numeroase localuri spaţioase: primărie, biserică, dispensar, farmacie, cămin cultural şi alte localuri cu destinaţii comerciale si de uz casnic, iar în satul Vlădeni deasemeni este o şcoală frumoasă, o biserică, un cămin şi  mai multe localuri cu destinaţii comerciale şi de uz casnic.
Drumul la Ţînţari – Dumbrăviţa se poate parcurge cu trenul, calea ferată trecând la 50 m de comună şi cu autobuzul pe şoseaua naţională până în comună. Din comună sunt drumuri bine întreţinute, care leagă satele Vlădeni, Crizbav şi Satul Nou.

Relieful comunei este caracterizat prin dealuri ce urcă din luncile pâraielor amintite de la cota 536 m, unde este aşezată vatra satului spre cotele 560 m, terenuri de arătură, apoi spre cotele 600 m, terenuri de păşunat, urcând până la culmile Perşanilor de 980-1013 m, terenuri acoperite de păduri şi poieni pentru fâneţuri – Lazuri.
Pârâul Hămăradea adună toate apele de pe culmile estice ale Perşanilor care de două – trei ori se revarsă  inundând luncile de la Vlădeni-Ţînţari-Satul Nou. Din cauza acestor inundaţii pe aceste locuri rămân bălţi, uneori destul de mari, iar în trecut ele erau şi mai  numeroase crescând astfel turbăriile dintre Ţînţari şi Satul Nou cu o grosime de peste 10 m azi folosite la serele din Codlea şi Bucureşti, transportate cu căruţe sau vagoane pe C.F.R.
Cu toate că pământul argilo-calcaros nu era prea productiv, ţânţărenii, l-au preţuit fiind ascuns între păduri şi ape uşor de apărat.

La început ei cultivau aici: secară, hrişcă, orz, ovăz, cânepă, in şi alte plante necesare gospodăriei. Flora şi fauna acestui teritoriu este la fel ca peste tot în jurul munţilor Perşani şi cotul Oltului. În păduri trăiesc: ursul brun, mistreţul, lupul, vulpea, râsul, jderul, cerbul, căprioara, iepurele, iar în apele pâraielor: vidra, păstrăvul, crapul, ştiuca şi alte soiuri de peşti precum şi racii.
În păduri trăiesc: cocoşul de munte, huhurezul, bufniţa mare, ciocănitoarea, cucul, mierla etc. iar pe lunci: barza, raţele sălbatice, rândunica şi alte păsări mai mărunte, de asemeni în peşteri:  liliacul.
În luncile cu izvoare curate de sub dealuri s-au păstrat peste patruzeci de plante rare ca: Daria (pedicuraris sceptrus carolinum), trifoiştea (meniantes trifoliata), curechiul de munte (ligularia şibirica), şapte degete (comarum palustra), ţânţarul de baltă, etc. cel din urmă ne aminteşte de numele satului - Komar.
Aceste plante rare se găsesc în: Balta Rugilor, Fântâniţa Manului, Mlacă, Pârâul cu florile, în Trestioară şi pe lângă alte izvoare.

Subsolul este format din: calcar, argilă, lignit, iar în regiunile muntoase din şisturi cristaline şi calcar fosilifer, amestecat cu cuarţ, mică şi alte materii asemănătoare. Faţa Rudii = Faţa zăcămintelor în traducere slavă.
Viaţa locuitorilor acestor meleaguri se dovedeşte a fi fost statornică prin crearea unor cătune, apoi sate şi târguri şi administraţii de triburi, de cnezate, apoi ţări, pe care ei le apărau cu multă dârzenie. Mai târziu peste ei s-au abătut diferite popoare migratoare şi mai târziu coloniştii celor două neamuri: saşii şi ungurii; băştinaşii fiind nevoiţi să se retragă treptat în inima codrilor, păstrându-şi acolo fiinţa lor tradiţională.
Bătrânii din declaraţiile bunicilor povestesc că în trecut era o grupare de familii pe Cărbunare şi alta pe Cumătra; ambele aceste grupări au coborât mai târziu în vatra actuală a satului Vlădeni, nume luat după moşia lui Vlad Uscatul un  fost domnitor din Ţara Românească, retras aici după ce şi-a pierdut domnia.
A treia grupare locuia pe Valea Popilnicii, Valea Prunilor, Poarta Ţăranilor, Dealul Taropii, Piscul lui Roman, Piscul lui Dragoş, Părăul Stoii, Guvănele şi Piscul lui Cocean.
A patra grupare era formată din aşezările de pe Hămăradea Pietrii, Faţa Puşcaşului, Faţa Lungului, dealul Hămărăzii.
A cincea grupare o formau aşezările din: Băiaş, Faţa Rudii, Piscul Racului şi Homorâci; aceştia se zice că se ocupau cu topitul diferitelor minereuri scoase din “Gropile de aur”.
A şasea grupare locuia pe: Piscul Runcului, Valea Caselor, pe Feţe şi Valea Sasului, grupare legată mai strâns de moşieri, dar tot iobagi.
Ultima grupare era formată din moşieri şi slujitori ai acestora, ducând o viaţă mai uşoară, căci ei înlesneau arenzile şi încasau porţionul de la cei ce foloseau proprietăţile moşierilor. Aceştia erau aşezaţi în actuala vatră a satului, circa 30 de familii, ocupându-se mai cu seamă de terenurile cuprinse între: Valea Sasului, Valea Cărbunii, Câmpul Vechi, Luncile Hămărăzii, Dealul Frumos, Plecul, Mestecănişul, până la Sura lui Ciolănel, inclusiv Livezile.
La 1765 prin înfiinţarea companiei grănicereşti şi desfiinţarea moşierilor de aici, au coborât în sat majoritatea grupelor: 3, 4, 5 şi 6, primind locurile de casă şi câte 1-3 ha de pământ arabil pentru fiecare familie în funcţie de gradul militar ce-l avea în companie. Această concentrare a satului în preajma căpităniei era necesară pentru ca cei ce formau compania să poată fi mobilizaţi uşor la instrucţie.

Cei împroprietăriţi îşi păstrau dreptul la pământurile lăsate în Lazuri. Acest moment în trecutul satului a fost destul de important, deoarece locuitorii reveneau proprietari ai pământurilor pe care anumite stăpâniri le furaseră pe nedrept. Păşunile şi pădurile au trecut în proprietatea comunei, administrate de un colectiv propriu, ales de obştea satului. Prin faptul că ei deveneau proprietari şi ai Lazurilor la Ţînţari au apărut familii cu terenuri mari între 10-20 ha şi familii mai sărace deţinând numai pământurile date de companie 1-3 ha. Între timp diferenţa de proprietate s-a adâncit şi mai mult, căci cei mai avuţi au acaparat şi pământurile celor mai scăpătaţi; astfel se explică situaţii de proprietăţi diferite: unii cu pământuri de la 10-30 ha, iar alţii doar cu 3-10 ari, cei din urmă fiind nevoiţi a lucra ca zilieri la cei avuţi, ori a căuta de muncă în comunele învecinate, sau chiar a pleca definitiv din sat.

Străveche aşezare de vieţuire românească şi ortodoxă, comuna Dumbrăviţa este atestată documentar încă din sec.XII când o încercare de monografie a Satelor româneşti existente înainte de colonizarea saşilor ( 1211) - Die Dorfer Des Burzenlandes - menţionează şi satul Ţânţari, vechea denumire a comunei , în transcrierea sa germană Schnakendorf.